Ideea existenței unor concepte ad-hoc se găsește la baza lexicologiei pragmatice,  disciplină ce reprezintă o dezvoltare a pragmaticii cognitive, numită și ‚teoria pertinenței’ (Sperber, Dan/ Deirdre Wilson 1986). Pornind de la observația că de multe ori vorbitorii folosesc unitățile lexicale într-un mod ce se depărtează de sensul codificat, precizat de dicționare – o semnificație legată de un anumit context, numită semnificație (sau concept) ad-hoc (‚momentană’, ‚ocazională’). Lexicologia pragmatică își propune să explice modul în care receptorul trebuie să umple golul (engl. gap) dintre ceea ce locutorul spune efectiv (sentence meaning, sensul (literal) al enunțului conform codului lingvistic) și ceea ce vorbitorul intenționează să spună (speaker’s meaning, semnificația locutorului).

Uneori conceptul ad-hoc este atât de depărtat de conceptul ‚standard’ încât  interlocutorul are dificultăți să-l înțeleagă. În acest caz, locutorul (spontan sau la cererea interlocutorului) explică sensul ad-hoc, reformulând mesajul (reformulare numită tradițional ‚parafrază’). În contextul teoriilor semantice și pragmatice actuale, existența reformulării și a unor marcatori discursivi (MD) specifici (în limba română cel mai frecvent MD de reformulare este adică) indică necesitatea de a corecta anumite ‚teze’. Principiul economiei, sau al minimului efort (formulat în diverse variante de Martinet 1960, Grice 1975, Sperber/ Wilson 1986) postulează că o comunicare este cu atât mai eficientă cu cât efortul (de producere și de înțelegere)  este mai mic iar beneficiile (cantitatea de informație care circulă de la emițător la receptor) este mai mare. Existența reformulării dovedește că, pentru locutori, beneficiile (un mesaj clar și înțeles complet și corect de receptor) sunt mult mai importante decât depunea unor eforturi suplimentare (de articulare și de înțelegere).  Mai mult, procesele deductive pentru înțelegerea mesajului nu sunt făcute numai de interlocutori, după cum susține teoria conversației (Grice 1975) sau teoria pertinenței (Sperber/ Wilson 1986) dar și de emițător. După ce își încheie comunicarea, vorbitorul se comportă ca un al doilea receptor, care o evaluează din două puncte de vedere: (i) în ce măsură mesajul corespunde gândului pe care avea intenția să-l transmită; (ii)  în ce măsură mesajul a fost înțeles de interlocutor(i). Dacă nu este mulțumit de unul dintre aceste două aspecte, vorbitorul nu ezită de recurgă la reformulare. (Costăchescu 2018/ 2022, 2023).

În examinarea conceptelor ad-hoc, autoarea a constatat că există două tipuri de concepte ‚provizorii’, unele care pot fi, altele care nu pot fi lexicalizate. Conceptele lexicalizabile suferă cele două procese identificate de  lexicologia pragmatică (Wilson  2006, Wilson/ Kolaiati 2017): lărgirea sau restrângerea conceptului, adică a clasei denotațiilor respectivelor lexeme. De exemplu în Ionel mănâncă cuvintele când scrie sensul verbului  a mânca se extinde la semnificația ad-hoc „a nu scrie/ a sări (când scrii) anumite cuvinte din frază”; în schimb în Ion bea mult sensul verbului a bea est restrâns, singurul tip de lichide pe care le denotă fiind băuturile alcoolice (băute în exces). O serie de ‚metafore lexicalizate’ (poala muntelui, picioarele scaunului, brațele fotoliului, capul familiei, limba clopotului, aripile avionului, etc.) provin din extensii metaforice ad-hoc ‚lexicalizate’ pentru că folosite frecvent.

Autoarea a descoperit însă că există și semnificații ad-hoc care nu pot fi lexicalizate. Au fost identificate  următoarele categorii:

– proverbe sau maxime cu semnificație foarte largă, a căror sens este ‚restrâns’ la o anumită situație (Să ne-ntoarcem la oile noastre, adică la mine și la Mamariţa);

– expresii metaforice ne-lexicalizate (gruparea trebuie să meargă unde merge râul, adică în politică);

– accepții proprii, ilustrând concepții personale (învățătorul, adică reprezentantul intelectualității în sat);

– substantive (faptul că p, convingerea că p, gândul că p, afirmația  că p) sau verbe (a afirma că p, a crede că p,  a ști că p, a-și aminti că p) de ‚nivel propozițional’, care, precum deicticele, își schimbă denotația de din context în context; însă spre deosebire de deictice, în cazul acestor sintagme conținutul este determinat nu de circumstanțele comunicării (locutori, loc, timp, etc.) ci de subordonata completivă sau atributivă pe care am notat-o cu ‚p’.   Un comportament asemănător îl prezintă și un număr de substantive sau sintagme nominale care pot denota, din context în context, entități sau situații diferite (reușită, succes, eșec, operație, situație, lumea, x este (într-un anumit fel), varianta (cea mai) bună / rea,  în situația x, etc.). Ex. îl găsești în aceeași situație, adică vorbind pe treptele primăriei